Mi-a fost dor de scris...
Nu am scris pentru ca nu am avut starea necesara, desi am avut idei, tentative... Am ajuns la concluzia ca exista o stare de suferinta si de nefericire care nu e posibila sa iti fie muza. Daca intr-o perioada am observat ca sunt mai obisnuita sa scriu cand sunt mai trista, cuvintele curg altfel, acum mi-am dat seama ca exista un nivel de suferinta despre care nu se poate scrie. Sau cel putin eu nu pot. Pentru ca nu imi pot da sufletul pe tava afara din mine, nu pot vorbi despre mine mai mult decat atat. Pentru ca am ajuns sa simt ca unele suferinte se duc mai usor in singuratate, nu in scris.
Si as fi vrut sa vorbesc, sa urlu, sa tip, sa zic in gura mare care mi-e durerea, insa nu ar fi ajutat cu nimic. Nu as fi vrut nici compatimire, nici reprosuri, nici idei salvatoare, nici mila. Probabil un umar pe care sa imi rezam capul si care sa ma lase sa vorbesc pana ma doare gura, fara sa ma judece. Si am avut, cred ca doar doi am lasat langa mine. Unul din cei doi era langa mine cand ma trezeam dimineata tremurand de frica, pe care il bombardam cu intrebari desi nici bine nu facuse ochi si nu lega doua sinapse, acelasi care era langa mine seara cand imi doream sa adorm si sa ma trezesc a doua zi crezand ca a fost un vis.
De restul oamenilor mi-a fost rusine. O rusine cum nu am mai simtit pana acum. Si pana nu imi trece rusinea, nu le voi putea povesti ce s-a intamplat cu mine.
De cateva saptamani bune am descoperit ce inseamna starea de a zambi cand ti-e a plange. Cand te prefaci ca ti-e bine, cand de fapt in interior mori incet. Inainte de a simti si actiona in acest mod fata de cei cu care am interactionat, am considerat ca starea asta e de maxima ipocrizie, mai ales fata de prietenii pe care ti i-ai ales aproape de sufletul tau. Dar nu e asa. Paradoxal, mintind in exterior, uiti in interior. Pentru momentele cand nu eram doar eu cu gandurile mele, cand eram prea preocupata sa imi fac taskurile la job, sa ascult la masa ce au mai facut prietenii mei, cosmarul meu interior disparea. Aceste momente m-au ajutat sa zambesc si sa rad in tot acest timp.
Se tot spune ca omul cat traieste invata. Pe la 20 de ani eram naiva sa cred ca stiu tare multe, ca detin raspuns la multe din dilemele vietii, dar de curand am realizat ca nu mai stiu nici cat stiam atunci, ca lumea mi se arata tare complicata si incalcita, ca oamenii o tot fac asa si ca putini dintre ei se straduiesc sa o traiasca simplu si frumos. Ca prefera sa se muradareasca de minciuni, sa insele increderea familiei lor, sa adune cat mai multe obiecte crezand ca astea le vor umple sufletele, sa munceasca la o falsa imagine de sine, crezand ca asa vor fi tinuti minte. Iar eu acest lucru nu mi-l doresc, nici pentru mine, nici pentru voi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu