Oleeeeeeeeee!

La provocarea Lilianei, m-am decis sa povestesc o amintire hazlie din calatoriile mele. Initial, as fi vrut sa povestesc despre un loc care imi va ramane mereu in suflet, care m-a impresionat tare mult, dar am sa las acest post serios pe alta data, caci cand am vazut ca Lili a inceput cu Kiev-ul, mi-a facut pofta de ras, asa nebun si colorat! :)

Well, la mine actiunea se petrece prin anul 4 de facultate cand am plecat eu prima data din tara, cu bursa de studii in Granada. Pe vremea aceea aveam buletin de Bacau, iar primaria din Bacau ne sponsoriza biletul de avion pana in locul unde mergeam cu bursa de studii. Insa nu am ales aceasta cale din solidaritate cu prietena cu care plecam (care era din Iasi si primea doar 200 de euro de la Universitate), in plus m-am gandit ca ne vom descurca mai bine in doua, iar un drum de trei zile cu autocarul suna fascinant... Nici nu stiam in ce ma bag.

Ca sa ne incadram in limita a 200 de euro dati de Universitate, am ales un bilet promotie de la o companie de transport european (nu facem reclama), care ne lasa nici mai mult nici mai putin in Roquetas de Mar, de care nu auzisem vreodata. Insa nu ne-am lasat intimidate, din contra! :)

Nu vreau sa va spun cum am ajuns dupa 3 zile de locuit in autocar, cu niste picioare umflate ca de Shrek, cu dureri de spate, coccis si gat, cu haine care se doreau schimbate... o placere... Planul nostru era ca din statia de autobuz unde ne lasa autocarul, sa luam un autocar din "cursele interne" spre Granada. In Granada ca student nu se sta la camin, se sta in chirie. In acest sens, ne-am facut o rezervare la un hostel pana gaseam chirie. Naivele de noi credeam ca vom ajunge in acea seara intr-un pat confortabil dintr-un hostel din Granada.

Stiti cum e socoteala de acasa, aia din targ... Roquetas de Mar pe vremea respectiva era tare mica, partea mare a statiunii era reprezentata de un amplu santier (pesemne erau multi romani acolo la construit hoteluri, locuinte etc si o asemenea cursa era o afacere), nu exista vreo "estacion de autobuses" cum vazusem noi prin alte locatii din Spania de cand intrasem cu autocarul in aceasta tara, am fost pur si simplu lasate cu ditamai valizoaiele intr-o parcare mare si goala. Trebuie sa faceti un exercitiu de imaginatie si sa va inchipuiti cum am ramas amandoua perplexe acolo, clipind des si naiv, dupa ce toata lumea s-a evaporat din jurul nostru, plecand fiecare cu diferite masini care ii asteptau (am calatorit cu romani veniti la munca, care odata ce s-au vazut acolo ne-au lasat sa ne descurcam), langa doua bagaje mari si rosii :D Iar pe o raza de un km nici tipenie de om.

Vedeam ca vine seara si ne-am gandit ca nu ar fi o idee buna sa innoptam intr-o parcare. Am inceput sa mergem in directia locului ce semana a oras tragand dupa noi trollerele, ca sa dam de un om. Am dat, de unul in varsta, care a inceput sa ne zica ceva la ce il intrebasem noi, insa noi nu ii pricepeam nici accentul si vorbea si prea repede pentru noi, obisnuite sa ni se vorbeasca ca la cursurile de limba spaniola, rar si clar. Intr-un final am priceput sa stam langa un stalp ca e posibil sa vina un autobuz care sa ne duca in Almeria :) Am asteptat cred ca 20-30 minute, dar au fost cele mai lungi din viata mea.

Ajungem noi in Almeria, intr-o statie normala de autobuze, cu informatii, peroane, banci de asteptat. Ne ducem sa cerem doua bilete pentru Granada, insa suntem anuntate ca urmatorul autobuz pleaca a doua zi dis-de-dimineata. Prietena mea intreaba daca autogara se inchide peste noapte si este anuntata ca da. Aici fac o paranteza: acum daca s-ar intampla asa ceva, oricine care calatoreste ar avea un buzunar de backup cu niste euroi, insa noi atunci eram studente, banii erau destul de calculati pe transport, hostel, prima luna de chirie si mancare, bani pe care ii primisem la inceput de la parintii nostri, pentru ca la mine la Universitate banii pe bursa intrau pe card cam la o luna dupa ce ajungeai in locatie si te inscriai la facultate ca student erasmus. Deci de aici si varianta cu dormitul in autogara.

Intelegand ca nu se poate, am rugat sa ne indrume spre cel mai apropiat hostel de langa autogara cu preturi rezonabile ca de studenti picati din cer. Intr-un final am ajuns sa simt un pat pufos, un dus racoros si un schimb nou de haine. Absolvisem in cateva ore si cursul de "Spain Introduction", plina de adrenalina aventurii ma simteam ca un bebe proaspat schimbat si hranit, aveam energie sa ajung pe jos in Granada si sa primesc cu bratele deschise in acea noapte si restul experientelor ce urmau sa imi schimbe viata :)

When pain is not a muse

Mi-a fost dor de scris...

Nu am scris pentru ca nu am avut starea necesara, desi am avut idei, tentative... Am ajuns la concluzia ca exista o stare de suferinta si de nefericire care nu e posibila sa iti fie muza. Daca intr-o perioada am observat ca sunt mai obisnuita sa scriu cand sunt mai trista, cuvintele curg altfel, acum mi-am dat seama ca exista un nivel de suferinta despre care nu se poate scrie. Sau cel putin eu nu pot. Pentru ca nu imi pot da sufletul pe tava afara din mine, nu pot vorbi despre mine mai mult decat atat. Pentru ca am ajuns sa simt ca unele suferinte se duc mai usor in singuratate, nu in scris.

Si as fi vrut sa vorbesc, sa urlu, sa tip, sa zic in gura mare care mi-e durerea, insa nu ar fi ajutat cu nimic. Nu as fi vrut nici compatimire, nici reprosuri, nici idei salvatoare, nici mila. Probabil un umar pe care sa imi rezam capul si care sa ma lase sa vorbesc pana ma doare gura, fara sa ma judece. Si am avut, cred ca doar doi am lasat langa mine. Unul din cei doi era langa mine cand ma trezeam dimineata tremurand de frica, pe care il bombardam cu intrebari desi nici bine nu facuse ochi si nu lega doua sinapse, acelasi care era langa mine seara cand imi doream sa adorm si sa ma trezesc a doua zi crezand ca a fost un vis.

De restul oamenilor mi-a fost rusine. O rusine cum nu am mai simtit pana acum. Si pana nu imi trece rusinea, nu le voi putea povesti ce s-a intamplat cu mine.

De cateva saptamani bune am descoperit ce inseamna starea de a zambi cand ti-e a plange. Cand te prefaci ca ti-e bine, cand de fapt in interior mori incet. Inainte de a simti si actiona in acest mod fata de cei cu care am interactionat, am considerat ca starea asta e de maxima ipocrizie, mai ales fata de prietenii pe care ti i-ai ales aproape de sufletul tau. Dar nu e asa. Paradoxal, mintind in exterior, uiti in interior. Pentru momentele cand nu eram doar eu cu gandurile mele, cand eram prea preocupata sa imi fac taskurile la job, sa ascult la masa ce au mai facut prietenii mei, cosmarul meu interior disparea. Aceste momente m-au ajutat sa zambesc si sa rad in tot acest timp.

Se tot spune ca omul cat traieste invata. Pe la 20 de ani eram naiva sa cred ca stiu tare multe, ca detin raspuns la multe din dilemele vietii, dar de curand am realizat ca nu mai stiu nici cat stiam atunci, ca lumea mi se arata tare complicata si incalcita, ca oamenii o tot fac asa si ca putini dintre ei se straduiesc sa o traiasca simplu si frumos. Ca prefera sa se muradareasca de minciuni, sa insele increderea familiei lor, sa adune cat mai multe obiecte crezand ca astea le vor umple sufletele, sa munceasca la o falsa imagine de sine, crezand ca asa vor fi tinuti minte. Iar eu acest lucru nu mi-l doresc, nici pentru mine, nici pentru voi.