L-am auzit usor spunandu-mi in soapta ca sa nu se poate. Refuzul suprem.
In fiecare noapte de atunci am acelasi vis. Cinci impunsaturi de ace in cinci locuri diferite ale ochiului. Aud cum bisturiul taie, cum chiureta curata. Doctorii isi misca maine rapid deasupra mea. Vorbesc despre serialul de aseara. Sunt un simplu obiect intr-o lumina orbitoare. Mana asistentei ma tine strans sa nu ma misc. Simt si totusi nu e ochiul meu. Sunt bandajata toata, plina de sange, totul ma doare ingrozitor si simt ca nu mai am aer. Ma zbat in pat sa pot respira si sa deschid ochii. Cand revin in camera mea surda e ora 6 dimineata. In fiecare dimineata.
Imi urmez rutina posomorata de dimineata: dus, lapte si masina. Alta data eram mai in afara legii si parca eram mai plina de viata. Cafea, tigara si un curs ciudat despre care oricum stiam deja totul. Imi suna in urechi Debussy in timp ce ma tarai prin trafic. Simt ca partea stanga a corpului meu e paralizata, ca inima a incetat sa mai bata, ca un plaman nu mai respira, ca un brat nu se mai misca, ca stanga fetei mele se schimonoseste si se lasa incet in jos. Nimic nu va mai fi la fel dupa accidentul acela. Nimic nu va mai fi la fel fara el.
L-am privit in ochi cand si-a luat ramas bun. Acei ochi nu ai cum sa ii uiti. Privirea care pleaca. Care te lasa pentru moment. A intins degetele mainii stangi spre fata mea, spre buzele mele, dar nu a ajuns sa le atinga. Pana sa vin in intampinarea lor era deja plecat si mana deja cazuta. Ochii i-au ramas in schimb deschisi. Catre mine.
Sunt intr-o lume fara el. Ma rog si vreau sa uit. Pana cand imi vine randul sa il urmez.
In fiecare noapte de atunci am acelasi vis. Cinci impunsaturi de ace in cinci locuri diferite ale ochiului. Aud cum bisturiul taie, cum chiureta curata. Doctorii isi misca maine rapid deasupra mea. Vorbesc despre serialul de aseara. Sunt un simplu obiect intr-o lumina orbitoare. Mana asistentei ma tine strans sa nu ma misc. Simt si totusi nu e ochiul meu. Sunt bandajata toata, plina de sange, totul ma doare ingrozitor si simt ca nu mai am aer. Ma zbat in pat sa pot respira si sa deschid ochii. Cand revin in camera mea surda e ora 6 dimineata. In fiecare dimineata.
Imi urmez rutina posomorata de dimineata: dus, lapte si masina. Alta data eram mai in afara legii si parca eram mai plina de viata. Cafea, tigara si un curs ciudat despre care oricum stiam deja totul. Imi suna in urechi Debussy in timp ce ma tarai prin trafic. Simt ca partea stanga a corpului meu e paralizata, ca inima a incetat sa mai bata, ca un plaman nu mai respira, ca un brat nu se mai misca, ca stanga fetei mele se schimonoseste si se lasa incet in jos. Nimic nu va mai fi la fel dupa accidentul acela. Nimic nu va mai fi la fel fara el.
L-am privit in ochi cand si-a luat ramas bun. Acei ochi nu ai cum sa ii uiti. Privirea care pleaca. Care te lasa pentru moment. A intins degetele mainii stangi spre fata mea, spre buzele mele, dar nu a ajuns sa le atinga. Pana sa vin in intampinarea lor era deja plecat si mana deja cazuta. Ochii i-au ramas in schimb deschisi. Catre mine.
Sunt intr-o lume fara el. Ma rog si vreau sa uit. Pana cand imi vine randul sa il urmez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu